DATINI
 Despre
importanţa rugăciunii
Pr. Arsenie Boca
Când te scoli
dimineaţa din somn, gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă
ziua pe care n-ai fi putut să ţi-o dai singur, şi pune
deoparte prima oră sau măcar un sfert de oră din ziua ce
ţi-a dat şi adu-o drept jertfă lui Dumnezeu într-o
rugăciune de mulţumire şi de cerere bună. Cu cât vei face
mai cu osârdie acest lucru cu atât mai mult îţi vei sfinţi ziua, cu
atât mai puternic te vei îngrădi în faţa ispitelor pe care le
întâmpini în decursul zilei.
Tot aşa, când mergi către somn
gândeşte-te că Dumnezeu îţi dă odihnă de ostenelile
tale. Consacră lui Dumnezeu o curată şi smerită
rugăciune. Buna ei mireasmă îţi va apropia pe îngerul tău
spre paza ta.
Rugăciunea de
dimineaţă pentru om este întocmai ca roua dimineţii pentru
plante. Cine se roagă lui Dumnezeu de dimineaţă, cu o
cuvenită luare aminte, e mai fericit şi mai liniştit tot restul
zilei aceleia. Mintea se ocupă toată ziua cu ceea ce o
preocupă de dimineaţă, ca o piatră de moară, care
macină în restul zilei grâu sau neghină.
Să ne străduim să
punem întotdeauna de dimineaţă grâu pentru ca vrăjmaşul
să nu toarne neghină. Să petrecem ziua ce începe în aşa
fel încât ea să ne poată duce către ziua veşnică,
iar nu către noaptea veşnică.
Sileşte-te ca şi în
mijlocul ocupaţiilor să găseşti măcar câteva minute
pentru ca să te întorci cu gândul şi cu rugăciunea plină
de evlavie către Acela, Care binecuvintează munca cinstită
şi dă izbândă lucrului bun.
Munca şi rugăciunea este
folosirea cea mai necesară şi cea mai bună, în timpul pe care
Dumnezeu ni-l dă în fiecare zi. “Roagă-te şi lucrează!”
Iată pravila de aur care îmbrăţişează toată înţelepciunea
vieţii pământeşti.
Tu nu eşti creeat pentru
pământ, ci pentru cer. După
ostenelile şi grijile vieţii, ridică-te sus cu mintea şi
cu inima, revarsă-ţi înaintea lui Dumnezeu sufletul în rugăciuni
şi mulţumiri. Roagă-te! Aceasta este datoria ta, slava ta,
fericirea ta. De la muncă, treci
la rugăciune, de la rugăciune la muncă! Roagă-te şi
munceşte!
Începe şi
sfârşeşte-ţi ziua cu Dumnezeu.
Când mergi către somn adu-ţi aminte de
moarte al cărui chip şi tindă este somnul.
Adu-ţi aminte de cele trecute şi
nădăjduieşte în Domnul pentru cele viitoare. Foloseşte spre bine cele prezente.
Rugăciuni ale dimineţii
Din somn sculându-mă,
mulţumescu-Ţi Ţie, Preasfântă Treime, că pentru
multă bunătatea Ta şi pentru îndelungă-răbdarea Ta,
nu Te-ai mâniat pe mine leneşul şi păcătosul, nici nu
m-ai pierdut pentru fărădelegile mele, ci ai făcut iubire de
oameni după obicei; şi întru deznădăjduire zăcând
eu, m-ai ridicat, ca să mânec şi să slăvesc putereaTa.
Deci, acum luminează-mi ochii gândului, deschide-mi gura ca să
învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să
fac voia Ta, să-Ţi când întru mărturisirea inimii şi
să laud preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Sculându-mă din somn, către Tine,
Stăpâne, Iubitorule de oameni, scap şi spre lucrurile Tale, mă
nevoiesc. Mă rog Ţie ajută-mi cu milostivirea Ta în toată
vremea şi în tot lucrul. Izbăveşte-mă de toate lucrurile
lumeşti cele rele şi de sporirea diavolească
izbăveşte-mă şi mă du întru împărăţia
Ta cea veşnică. Că Tu eşti făcătorul meu
şi Purtătorul de grije şi Dătătorul a tot binele
şi întru Tine este toată nădejdea mea şi Ţie mărire
înalţ, acum şi pururea şi în vecii vecilor (O
rugăciune a Sf. Macarie cel Mare).
Isihie Sinaitul
Despre pregătirea pentru primirea Sf. Impărtăşanii
Isihie Sinaitul a fost monah în
mânăstirea Rugului de pe muntele Sinai. Faptul că în scrierile lui
reproduce din Sfinţii Părinţi Marcu Ascetul, Ioan Scăraru
şi Maxim Mărturisitorul, care au trăit pe la mijlocul veacului
al VII, ne face să credem că el a trăit pe la sfârşitul
veacului al VII-lea, sau mai târziu.
De la el a rămas tratatul: Scurt cuvânt de
folos sufletului şi mântuitor despre trezvie şi virtute (Filocalia,
vol. IV). Acest tratat este împărţit în două serii de câte o
sută de capete (cuvinte). Este bine ca mai înainte de a privi la
ceea ce scrie Isihie Sinaitul despre Sf. Împărtăşanie, să
explicăm în câteva cuvinte doctrina sa prezentată în această
carte.
Pr. D. Stăniloaie arată (Viaţa
lui Isihie Sinaitul, în Filocalia, vol. IV, 45-46) că
“virtutea principală la Isihie este trezvia.” După Isihie,
continuă el, “toată viaţa spirituală se reduce la trezvie
sau atenţie,” Isihie defineşte trezvia chiar în primul cap al
cărţii: “Trezvia este o metodă duhovnicească
durabilă, umărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui
Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte
pătimaşe, şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte
apoi cunoştinţa sigură (tainică) a lui Dumnezeu cel
necuprins….”
Isihie mai identifică trezvia cu
“curăţia inimii” (I, 1) sau cu “liniştea inimii” (I, 3). El
uneori o mai numeşte şi “paza minţii” (1, 3), adică acea
atenţie a minţii care trebuie să ia seama la atacurile aduse de
satana în suflet, ca să nu provoace în noi gânduri prietenoase cu
ele. Ea este “fixarea
stăruitoare a gândului la poarta inimii, ca să privească
gândurile hoţeşti care vor să vină înăuntru”(I,
6).
Ajutorul cel mai însemnat al trezviei este chemarea neîncetată a
numelui lui Iisus (I, 21, 28, 41, 62, 96-98, II, 72, 80, 94, 86-87). “Deci
orcând şi ori de câte ori se întâmplă să se
înmulţească în noi gândurile rele, să aruncăm în mijlocul
lor chemare Domnului nostru Iisus Hristos şi le vom vedea îndată
împrăştiindu-se ca fumul în văzduh, cum ne învaţă
experienţa; iar mintea rămânând singură să înceapă
iarăşi lucrarea atenţiei (trezviei) şi a chemării
neîncetate. Si de câte ori pătimim aceasta în urma
împrăştierii, să facem aşa” (I: 97).
Chemarea
numelui lui Hristos se face prin rugăciune: “Cel ce nu are
rugăciune curată de gânduri nu are armă pentru luptă. Iar
rugăciune numesc pe aceea care se lucrează necontenit în adâncurile
sufletului, ca prin chemarea lui Iisus, vrăjmaşul ce se luptă
într-ascuns să fie biciuit şi ars” (I, 21).
S-au distins două principii dominante în teologia lui Isihie:
unul pshiologic sau mistic şi altul dogmatic. După cel psihologic,
tot păcatul începe printr-un gând, iar după cel dogmatic,
fără Iisus nu putem face nimic. De la aceste principii se
trasează apoi consecinţele doctrinei lui. După el asceza
(postul, înfrânarea, dormitul pe jos) nu sunt suficiente. Ea împiedcă
doar păcatul cu fapta (II, 8), iar singură atenţia, trezvia se
opune păcatului din cugetare.
Treptele războiului interior pe care-l poartă trezvia
pentru a ajunge la liniştea netulburată de gânduri şi
închipuiri sunt următoarele:
1) Respingerea gândului de la prima lui
apariţie, adică de la atac sau momeală, care nu este produsul
nostru, ci al satanei (II, 71, 72). Atacul apare la început ca ceva
nevinovat: gândul sau închipuirea unui lucru sensibil (II, 61). In
acastă respingere a gândului de la prima apariţie, rolul principal
îl are atenţia.
2) Dar dacă, cu toate acestea, gândul a
pătruns, rolul de-a lupta cu el îi revine împotrivirii.
Această luptă trebuie să zdrobească capul şarpelui
(II, 50; I, 34).
3) Dar fără chemarea numelui al lui
Iisus, toată sârguinţa noastră este zadarnică (II, 50,
68). Atenţia şi împotrivirea
trebuie să fie suportate de rugăciunea neîncetată. Mai ales de rugăciunea lui Iisus, care
trebuie să devină obişnuită ca respiraţia,
“lipită de respiraţie,” spune Isihie: “Uneşte cu
răsuflarea nării trezvia şi numele lui Iisus sau gândul
neuitat la moarte şi smerenia. Căci amândouă sunt de mare
folos”(II, 87). Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii
vaviloneşti, adicâ gândurile născute de satana cu noi (II, 50, 56).
4) Mintea curăţită de închipuiri
şi gânduri naşte acum înţelesuri dumnezeieşti şi
tainice (II, 54). Mai întăi vede o lumină care începe ca o
candelă atârnată înăuntru minţii, şi creşte ca
un soare cu lumina nesfârşită, iar aceasta este Iisus Hristos. Acum am devenit văzători. “Celor
ce suntem întăriţi în Hristos şi am început să
umblăm în trezvie fără greş, întâi ea ni se arată în
minte ca un sfeşnic, ţinut oarecum cu mâna minţii noastre,
şi călăuzându-ne pe cărările cugetării; pe
urmă, ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai
apoi ni se arată ca soare Iisus însuşi, împrăştiind raze
de dreptate, adică arătându-se pe Sine şi pe ale Sale ca
nişte lumini atotstrălucitoare ale vederilor.” (II, 64).
Am prezentat pe scurt doctrina lui Isihie pentru
două motive. Unul din motive este actualitatea acestei virtuţi în
timpurile noastre. Noi trăim timpurile de cea mai mare
împrăştiere a minţii pe care l-a trăit vreodată
omenirea. Mintea şi cugetele noastre sunt îmbuibate cu imagini, gânduri,
ispite la fiecare întoarcere de timp, la orice schimbare de loc. Un
credincios din timpurile noastre trebuie să se lupte pe viaţă
şi pe moarte ca să-şi pună pază minţii sale. El
are nevoie de această virtute a trezviei pentru a putea progresa
duhovniceşte, dar mai ales pentru ca pur şi simplu să-şi
poată păstra credinţa.
Dar, în primul rând, cunoscând doctrina lui
Isihie, o să ne ajute să înţelegem mai bine referinţa pe
care o face la Sf. Impărtăşanie.
Iată ce scrie Isihie la capul 100 (p.69):
“Când ne învrednicim nevrednicii, cu frică şi cu cutremur
de dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Dumnezeul
şi Împăratul nostru, atunci şi mai mult să
arătăm trezvia, păzirea minţii şi osârdia, ca focul
cel dumnezeiesc sau trupul Domnului nostru Iisus Hristos să mistuie
păcatele şi necurăţiile mici şi mari. Căci
intrând în noi, El alungă îndată din inimă duhurile viclene
ale răutăţii şi ne iartă păcatele făcute
mai înainte, şi atunci mintea rămâne fără tulburarea
gândurilor rele. Si dacă după aceea ne vom păzi cu osârdie
mintea şi vom sta în poarta inimii noastre, când ne vom învrednici
iarăşi de ele, dumnezeiescul trup ne va lumina şi mai mult
mintea şi o va face asemenea unei stele.
In cele ce urmează vom face, mai întâi, un
mic comentariu la acest text.
Când ne învrednicim. Primirea Sf.
Împărtăşani este o vrednicie pe care noi înşine ne-o
luăm. Dar, nevrednici fiind, trebuie să luăm această
vrednicie cu multă umilinţă şi smerenie. Aşa precum
în nevrednicie chemăm pe Dumnezeu ca Tată în rugăciunea
Tatăl nostru, la fel îndrăznim să ne apropiem de Fiul şi
să-L primim în preacuratul lui Trup şi scumpul lui Sânge. Luăm
sf. Taină cu păcat, dar smeriţi ne punem nădejdea în mila
lui Dumnezeu. Cine nu primeşte Sf. Taină nu se învredniceşte
el însuşi de această vrednicie, şi acesta este mai mare
păcat.
…nevrednicii. Cei mai mulţi dintre noi, ca
pregătire pentru primirea Sf. Împărtăşanii, ţinem
post, ne rugăm, ne spovedim. Dar cu toate acestea noi nu suntem vrednici
să ne apropiem de Paharul mântuirii. Tot nevrednici rămânem.
Dacă cineva, chiar dacă face faptele mari ale milei şi
credinţei şi se socoteşte “vrednic” de a primi Sf. Taină,
chiar în momentul acela îşi pierde vrednicia.
…cu frică şi cu cutremur. Primirea Sfintei Taine
se face cu frică, pentru că ea este foc care arde păcatele
noastre, dar care poate să ne ardă şi pe noi care ne
învrednicim fără vrednicie să le primim. Sf. Împărtăşanie trebuie
primită cu cutremur fiinţial, pentru că primim în noi pe
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. De asemenea, primirea Sf. Taine ne
schimbă fiinţial. Ea ne curăţeşte şi de
păcatele pe care în mod insistent le facem, şi pe care nu
întotdeauna le cedăm.
… de dumnezeieştile şi preacuratele
taine.
Sf. Taine sunt dumnezeieşti pentru că Dumnezeu este cel ce se
oferă în ele. Transformarea vinului şi a pâinii în Trupul şi
Sângele Domnului se face tot de la Dumnezeu, Duhul Sfânt, cu puterea,
lucrarea şi pogorârea Lui.
Sunt preacurate, pentru că această
jertfă nesângeroasă atârnă de jertfa Mântuitorului pe Cruce.
El Care a fost fără de păcat, curat, prea-curat, s-a jertfit
pe cruce pentru iertarea păcatelor noastre.
…ale
lui Hristos, Dumnezeul şi Împăratul nostru. Taina este a
Domnului pentru că El este materia acestei Taine. Vinul şi pâinea
sunt de fapt Trupul şi Sângele Lui. Iisus este Fiul lui Dumnezeu, a doua
Persoană a Sfintei Treimi, “lumină din lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat.’ Ele este Împăratul nostru,
dar împărăţia lui nu este din lumea aceasta.
… atunci şi mai mult să arătăm
trezvia, păzirea minţii şi osârdia. Aici apar conceptele
doctrinare ale lui Isihie: trezvia, paza minţii şi osârdia. Aceste trei concepte sau virtuţi pe
alocuri se confudă în gândirea lui Isihie, dar se şi disting. Trezvia
este acea atenţie a minţii obţinută prin rugăciune
şi curăţirea minţii de orice gând, care permite lumina
Divină să o pătrundă. Paza minţii se
referă la respingerea oricăror gânduri străine şi
diavoleşti, a ispitelor, ca să pătrundă gândirea
noastră. Osârdia este osteneala de a chema numele Domnului Iisus
în acest proces.
Iată cum Isihie pune împreună aceste
trei virtuţi: “Trebuie să ne ostenim pentru păzirea celor
cinstite. Iar cinstite cu adevărat sunt acelea care ne păzesc de
tot păcatul prin simţuri şi prin minte. Acestea sunt: paza
minţii împreună cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea
neîncetată în adâncul inimii, liniştea necontenită a
cugetării, ca să zic aşa chiar şi din partea gândurilor
ce ni se par de-a dreapta; şi silinţa de a ne afla goliţi de
gânduri, ca să nu ne înşele hoţii. Căci, deşi ne
ostenim stăruind in inimă, dar mângâierea e aproape.” (II, 2)
… ca focul cel dumnezeiesc sau trupul Domnului
nostru Iisus Hristos să mistuie păcatele şi necurăţiile
mici şi mari. Trupul Domnului nostru este foc dumnezeiesc care mistuie
păcatele şi necurăţiile noastre. Primind Sf.
Împărtăşanie noi ne învrednicim deci de iertarea
păcatelor. Această mistuire ca prin foc a păcatelor, Isihie o
condiţionează de virtuţile trezviei, paza minţii şi
osârdia. Pentru el, postul şi toate ostenelile trupeşti nu sunt
suficiente pentru o învrednicire de a primi Sf. Taină. Sunt necesare
dobândirea virtuţiilor spirituale şi mintale, pentru eficienţa
primirii Tainei.
… Căci intrând în noi, El alungă
îndată din inimă duhurile viclene ale răutăţii
şi ne iartă păcatele făcute mai înainte, şi atunci
mintea rămâne fără tulburarea gândurilor rele. Aici Isihie vorbeşte
despre beneficiile primirii Sf.Taine. Atunci când Domnul in forma Sf. Împărtăşanii
intră în trupurile şi inimile noastre, alungă a)“duhurile
viclene ale răutăţii,” b) ne iartă păcatele
făcute până atunci, şi c) mintea se curăţeşte
de “tulburarea gândurilor rele”, aduce pacea inimii.
… Si dacă după aceea ne vom păzi cu
osârdie mintea şi vom sta în poarta inimii noastre, când ne vom
învrednici iarăşi de ele, dumnezeiescul trup ne va lumina şi
mai mult mintea şi o va face asemenea unei stele.
Aceste trei virtuţi sunt necesare înainte de
primirea Sf. Taine, la primirea Sf. Taine (“atunci şi mai mult,” spune
Isihie), şi după primirea Sf. Taine. Chiar imediat după ce primim Sf. Taina
începem procesul de pregătire pentru primirea ei din nou. Sf.
Impărtăşanie este o Taină care se repetă, nu precum
Botezul sau Mirungerea. Având o pregătire bună cu fiecare primire a
Sf. Taine trebuie să facem un progres spre luminarea minţii: mintea
dumnezeiescul Trup o va lumina şi o va face asemenea unei stele.
In concluzie.
Referinţa la Sf. Împărtăşanie
constituie ultimul cap al primei sute de capete. El este ca o concluzie sau
ca o încununare a gândirii lui. Prin aceasta Isihie arată
importanţa Sf. Taine. Sf. Taină a Împărtăşaniei este
importantă nu numai pentru mântuirea credinciosului, dar şi ca
ajutor în procesul de mântuire, în călătoria spre mântuire.
Ca să
o punem în termeni medicali: Sf. Impărtăşanie este pasivă,
activă şi preventivă. Este pasivă căci ne
iartă greşelile noastre din trecut, este activă pentru că
vindecă bolile noastre trupeşti şi sufleteşti; şi
este preventivă, pentru a ne ajută în menţinerea
sănătăţii şi ne fereşte de orice boală
trupească sau sufletească.
Aşa
după cum am arătat, când am discutat cele două principii din
doctrina lui Isihie, tot păcatul începe printr-un gând şi
fără de Iisus nu putem face nimic. Trezvia însăşi se
poate obţine numai în continuă concentrare a minţii în Iisus
Domnul. Dar împlinirea ei devine completă, ajutorul suprem al lui Iisus
se obţine prin Sf. Împătăşanie.
Pentru
pregătirea primirii Sf. Impartăşanii nu este destul numai
“dreptatea şi nevoinţa trupească,” adică: postul,
culcarea pe jos, privegherea şi celelalate, ci este necesară
şi o pregătire a minţii, spirituală. Nu este
suficientă numai o curăţire trupească prin post, ci şi
una spirituală, o curăţire a minţii şi a inimii prin
Spovedanie, rugăciune neîncetată, prin dobândirea virtuţilor,
în special a trezvei. Creştinul trebuie să stea tot timpul de
strajă ca mintea lui să nu fie atacată de diavol. Iar atunci
când este atacată să respingă aceste ispite şi să le
înlăture prin chemarea numelui lui Hristos. In acest proces de
pregătire pentru primirea Sf. Taine, mai presus de toate, este
rugăciunea
“Cu
adevărat fericit este cel ce s-a lipit în cugetare de rugăciunea
lui Iisus şi-L strigă pe El neîncetat în inimă, cum s-a unit
aerul cu trupurile noastre sau flacăra cu ceara. Venind soarele pe
deasupra pământului, face ziuă; iar numele sfânt şi
preacinstit al Domnului Iisus, luminând în cugetare neîncetat, naşte
nenumărate înţelesuri, asemenea soarelui.” (p.90)
Îngerului Rafail
ne apără în călătoria noastră
În viaţa aceasta suntem călători.
Şi călătorim mai mult, pe distanţe mai mari şi mai
des ca oricând în istoria omenirii. De aceea este evident că
“rugăciunile pentru călători” sunt actuale şi importante.
În
aceste rugăciuni speciale de călătorie două evenimente
biblice sunt invocate. Primul este călătoria Domnului cu Sf. Luca
şi Cleopa pe calea Emausului. Al doilea eveniment este luat din cartea
lui Tobit. Tânărului Tobie, în călătoria sa în Media, a fost
însoţit de îngerul Rafail:
Când
te rugai tu şi nora ta, Sara, eu duceam pomenirea rugăciunii
voastre înaintea Celui Sfânt şi când îngropai tu pe cei morţi,
încă eram cu tine,” spune
îngerul Rafail.
Aceasta
arată că rugăciunile, milosteniile şi toate faptele bune
izvorâte din dragoste de oameni sunt înfăţişate lui Dumnezeu
de către înger (Tobit 12, 12).
În aceste rugăciuni cerem ca Domnul Iisus
să
călătorească cu
noi, cum a călătorit cu Luca
şi Cleopa, să ne
apere şi să ne mântuiască . Dar şi rugăciunile către îngerul
Rafail încălzesc inimile călătorului modern. Îngerii Domnului,
zburând pretutindeni cu aripile uşoare, ne dau o securitate
specială, mai ales când ne aflăm în avionul imens şi greoi,
plutind deasupra vârfurilor munţilor şi deasupra norilor
strălucind în bătaia soarelui.
Îngerul păzitor este cu noi întotdeauna, şi
pe el îl chemăm în ajutor în călătoria noastră, când
zicem cu cântarea canonului: Pe tine păzitor câştigându-te,
împreună petrecător şi împreună vorbitor, sfinte îngere,
păzindu-mă, cu mine călătorind, împreună locuind
şi cele de mântuire înainte pururea punându-le...
Când voi călători din nou, mai ales cu
avionul, sigur voi avea cu mine canonul de rugăciune către îngerul
păzitor şi icoana sfânt a îngerului Rafail.
Despre rugăciune:
Rugăciunea este
vorbirea minţii cu Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul
blândeţii şi al lipsei de mânie. Rugăciunea este rodul
bucuriei şi al mulţumirii. Rugăciunea este alungarea
întristării şi a descurajării. (Evagrie Ponticul, Filocalia I, p. 74).
Pilde
 Episcopul Policarp Moruşca a scris pilda
aceasta în Pastorala de Crăciun din 1936:
"Dar
sunt şi orbi care fug de lumina Evangheliei. Doi cerşeau la margine de oraş,
pe unde era să treacă icoana făcătoare de minuni a Maicii
Domnului. Auziseră şi ei ce
multe minuni de tămăduire a săvârşit, pe unde a fost
purtată. Şi li se făcu
frică că se vor tămădui şi ei, şi nu vor mai
putea cerşi mila trecătorilor.
Si se hotărâseră să evadeze, să fugă din
calea acestei “nenorociri.”
Mulţi oameni procedează la fel, fug de
puterea lui Dumnezeu, de mila şi de dragostea Lui, pentru că le
este frică să nu piardă ceea ce au în viaţa aceasta
trecătoare, ca nu cumva să renunţe la ceea ce au realizat sau
întru care s-au afirmat în viaţa aceasta oarbă — şi rămân
nişte orbi spiritualiceşte.
Ei sunt nişte orbi care fug de lumina Evangheliei.
Era
odată un copil care se mânia adesea.
Tatăl lui i-a dat o cutie cu cuie şi i-a spus că de
câte ori îşi pierde calmul, să bată un cui în gard.
În prima zi, băiatul a bătut 37 de cuie. În următoarele săptămâni,
numărul cuielor bătute în gard în mod gradat s-au micşcorat.
El şi-a dat seama că este
mai uşor să-şi controleze nervii decât să bată cuie
în gard.
Iată că a venit şi ziua în care
băiatul nu şi-a mai pierdut cumpătul deloc. Aflând vestea cea bună, tatăl lui
i-a sugerat să scoată câte un cui din gard pentru fiecare zi în
care el nu se mai enervează.
Când tânărul l-a informat că toate cuiele au
fost scoase, tatăl l-a dus la gard şi i-a zis: “Ai făcut bine,
fiul meu, dar priveşte la găurile ce au rămas în gard. Gardul
niciodată n-o să mai fie cum a fost. Când spui lucruri la mânie, ele lasă
urme, precum şi cuiele acestea au lăsat găuri în gard.”
Dacă împungi pe cineva cu un cuţit
ascuţit, nu contează de câte ori o să-i spui că îţi
pare rău, cicatricea va rămâne.
Rana verbală este tot atât de rea, sau chiar mai rea, decât cea
fizică.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
Văzuţi în icoanele
sărbătorii lor
 Sf. Apostoli Petru şi Pavel sunt
sărbătoriţi împreună de Biserica Ortodoxă la 29
iunie în fiecare an. Există două icoane proeminente ale acestei
sărbători. În una din ele, Sf. Apostoli Petru şi Pavel sunt
prezentaţi ţinând în mâinile lor Biserica, iar în cealată sunt
arătaţi îmbrăţişându-se, ca o împăcare după
un argument sau o neînţelegere.
Într-adevăr, a fost o neînţelegere între
aceşti doi apostoli, care este descrisă cu atenţie în cartea
Faptele Apostolilor. Conflictul acesta a fost destul de important pentru
Biserica în formare, care a convocat Sinodul Apostolic la Ierusalim, în anul
51 d.H.
Sf. Pavel a fost chemat de Domnul Iisus pe drumul
Damascului (vezi Fapte cap. 9) de a duce Evanghelia, vestea cea bună, la
neamuri, la neevrei. Pentru aceasta el
este numit Apostolul Neamurilor. Sf. Pavel a fost de opinie că acei
creştini care veneau dintre neamuri nu trebuiau să urmeze
prescripţiile liturgice ale Vechiului Testament, precum unele reguli
privind modul de a mânca, şi în
mod special tăierea împrejur. Biserica care se afla în formare între
evreii din Ierusalim, din contră, a insistat asupra acestor reguli ca
fiind obligatorii pentru toţi urmaşii lui Hristos.
Sf. Apostol Petru a fost de acord cu Sf. Pavel, când au
discutat în particular, dar când a fost văzut de fraţii lui din
Ierusalim, mâncând cu neamurile, el a abandonat poziţia Sf. Apostol
Pavel. Fiindu-i frică să nu fie judecat de biserica din Ierusalim,
Sf. Petru şi-a reversat poziţia. Imediat după aceea Sf. Pavel
îl acuză pe Sf. Petru de duplicitate.
Dar, de fapt, această neînţelegere dintre cei
doi apostoli a devenit o problemă a întregii Bisericii. Era o
problemă de teologie practică care avea nevoie de atenţie
imediat, pentru că ameninţa să divizeze Biserica în două,
evreii într-o parte şi neamurile, în cealaltă.
Sinodul apostolic a avut loc în Ierusalim, sub
conducerea lui Iacob, fratele Domnului, primul Episcop al Ierusalimului. Sf.
Iacov, ca un conducător al Sinodului, precizează concluziile lui.
El a spus: De aceea eu socotesc să nu-i tulburăm pe cei ce
dintre păgâni se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se
ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de
sugrumate şi de sânge (Fapte 15:19-20).
Sinodul a scris o scrisoare, trimisă prin Iuda şi Silas — care
prin cuvânt vă vor vesti şi ei aceleaşi lucruri (v. 27).
Sinodul apostolic a fost unul dintre cele mai
importante evenimente din viaţa Bisericii. El stabileşte forma
conciliară de conducere a Bisericii, care este menţinută de
Biserica Ortodoxă în forma Sfântului Sinod.
Deciziile acestui sinod sunt valide şi
astăzi. Creştinii nu au nevoie să fie tăiaţi împrejur. Tăierea
împrejur a fost pecetea Vechiului Testament. Pecetea Noului Testament este
Sf. Botez, care este o naştere din nou din apă şi din
Duh. De ceea, spune decizia Sinodului Apostolic, Duhul Sfânt şi noi
(apostolii) am hotărât (v.28) că nu trebuie să devenim evrei prin tăierea împrejur,
înainte de a deveni creştini, următori ai lui Hristos. Ci, prin
Sfântul Botez noi devenim membrii ai Trupului Lui Hristos, ai Bisericii Sale.
Icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel imortalizează
momentul acesta când, după Sinodul apostolic, fiind amândoi de acord cu
decizia tocmai luată, se îmbrăţişează unul cu altul
cu dragoste frăţească. În cealaltă icoană , ei ţin Biserica în
mâinile lor, arătând că cele
două direcţii ale celor doi
apostoli au devenit una, unind pe evrei cu neamurile, în casa Bisericii lui
Hristos.
Din
Părinţii bisericeşti:
 Orice vorbire duhovnicească ce se face în
ascuns în mintea sau inima omului, toată grija minţii cea bună
după Dumnezeu şi toată cugetarea celor duhovniceşti,
rugăciune se socoteşte. Ori felurimea citirilor, ori cuvinte ale
gurii spre lauda lui Dumnezeu, ori grija cea cu mâhnire întru Domnul, ori
închinări ale trupului, ori cântarea de psalmi prin rostire de stihuri,
rugăciune este şi rugăciune se coteşte . f. Efrem
Sirul: Filocalia X, Cuv. 35)
Întâi să ne iubim Dăruitorul
Iisus a spus, Cel ce-şi iubeşte pe
tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de
Mine (Matei 10:37). Aceasta este una din
“pronunţările grele” ale Domnului nostru Iisus Hristos. Ea ne
şochează şi ne lasă cu o simţire incomodă
despre gelozia lui Dumnezeu (despre care se vorbeşte destul de clar în
Vechiul Testament). Dar, după o cercetare mai atentă,
înţelegem că prin această pronunţare, Iisus pune într-o
perspectivă corectă legătura pe care trebuie s-o facem între
Dumnezeu şi darurile Lui către noi.
Cercetând mai îndreaproape parabola Cinei celei Mari
(Luca 14:16-24) ne va ajuta să înţelegem sensul
pronunţării. Oaspeţii invitaţi la cină găsesc
scuze ca să nu vină. Ţarină am cumpărat şi
trebuie să ies ca s-o văd, a spus unul. Celălat s-a rugat
să fie iertat spunând: Cinci perechi de boi am cumpărat şi
m-am dus să-i încerc. Altul a spus: Femeie mi-am luat, şi de
aceea nu pot veni.
Din aceste
răspunsuri se vede clar că oaspeţii invitaţi au pus
darurile primite de la Dumnezeu mai presus de Dumnezeu. Ei au uitat că
soţia şi boii şi
ţarina erau toate daruri de la Dumnezeu
şi ei au neglijat să recunoască pe Dăruitorul lor, Dumnezeu cel
puternic, refuzând să răspundă la invitaţie.
În contrast cu invitaţii din parabola aceasta, noi
avem exemplul pozitiv al lui Iov care şi-a pus întreaga încredere în
Dumnezeu. Dumnezeu a permis ispititorului (satana) să-l încerce pe Iov
să vadă dacă multele daruri ce i-au fost dăruite vor
interveni între el şi credinţa lui în Dumnezeu. Iov a trecut
încercarea aceasta cu mare răbdare. În parabolă, darurile au
devenit priorităţţi şi pentru opaspeţii
invitaţi, dar în cazul lui Iov, Dumnezeu a fost prioritatea şi
singura lui grijă. Chiar când toate darurile i-au fost luate, şi
averi, şi copii, şi soţie, el nu şi-a pierdut
credinţa în Dumnezeu.
Noi am face bine să ne punem în situaţia lui
Iov şi să ne întrebăm pe noi înşine: “Dacă
Dumnezeu ne-ar lua darurile sale de la noi, ne va mai rămâne Dumnezeu
sau nu va mai rămâne nimic? Nu ne va mai rămâne nimic, pentru
că tot ce am acceptat au fost doar darurile Lui, iar nu şi pe El,
Dăruitorul lor.” Mai curând sau
mai târziu, în momentul morţii noastre, va trebui să răspundem
la această întrebare.
 Aceasta,
fără îndoială, este ispita timpurilor noastre. Noi suntem mult
mai bogaţi decât Iov, care, pentru timpurile lui, a fost un om de mari
bogăţii. Noi avem atât de multe lucruri în jurul nostru, atât de
multe daruri de la Dumnezeu, şi nu este nimic rău în aceasta.
Rău este că noi, ca şi oaspeţii invitaţi din
parabolă, suntem preocupaţi mai mult de daruri decât de
Dăruitor. Iubind darurile lui Dumnezeu nu este echivalent cu iubirea de
Dumnezeu. De fapt, când legătura dintre “dragostea” noastră pentru
Dumnezeu şi “pasiunea” pentru darurile lui este distorsionată, noi
ne punem în pericolul de a-L expulza pe Dumnezeu din peisajul vieţii
noastre. Nu o să mai avem timp pentru Dumnezeu pentru că-l cheltuim
cu darurile Sale.
Este important deci să ţinem relaţia
dintre daruri şi Dăruitor într-o perspectivă şi
balanţă corectă. Dacă iubim pe Dumnezeu mai întâi, atunci
fără îndoială vom iubi şi darurile Lui. Numai când iubim
pe Dumnezeu într-adevăr, noi iubim şi mamă, şi
soţie. Numai atunci putem noi să ne bucurăm de darurile
vieţii acesteia. Numai atunci, darurile îşi au adevăratul lor
înţeles.
Când Iisus a spus că: Cel ce-şi
iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine, nu ne-a spus să nu ne iubim părinţii
noştri. Dimpotrivă, el ne îndeamnă să -i iubim, dar
într-o ordine firească, adică mai întîi să-L iubim pe
Dumnezeu. Să înţelegem deci acest paradox: când iubim pe Dumnezeu
mai întâi, noi vom iubi mai mult — iar nu mai puţin — pe mama sau pe
tatăl nostru şi toate darurile acestei vieţi.
Dumnezeu
ne-a dat viaţa, cel mai preţios dar, şi vrea ca noi s-o
avem şi s-o avem din abundenţă. Să ne aducem aminte
însă că ne putem trăi viaţa din
abundenţă doar atunci când, mai întâi şi mai presus de toate, îl iubim pe
El, Dăruitorul cel veşnic.
Numai atunci când iubim pe Dăruitorul, Dumnezeu, putem noi
să apreciem cu adevărat darurile Lui pentru noi.
PILDE
Despre
dărnicie
 O poveste ebraică mai
veche redă discuţia dintre un rabin şi Domnul despre Iad
şi Rai. “Iţi voi arăta
Iadul,” i-a zis Domnul şi l-a condus pe rabin într-o odaie în mijlocul
căreia se afla o masă mare şi rotundă. Oamenii şedeau în jurul ei şi
flămânzi şi disperaţi.
În mijlocul mesei era o oală mare de tocană, de ajuns
să-i sature pe toţi. Mirosul tocanei era delicios, de-i
lăsă rabinului gura apă.
Cei ce şedeau la masă ţineau în mâini nişte
linguri cu coada neobişnuit de lungă, aşa încât fiecare
reuşea să ajungă la tocană, dar când s-o ducă la gură
nu izbutea din pricina cozii extrem de lungă. Atunci rabinul a văzut prin ce
suferinţă grozavă treceau aceştia.
“Acum îţi voi arăta
Raiul.” a zis Domnul şi l-a dus într-o altă încăpere, la fel
ca şi cea dintâi. Şi acolo era o masă mare, rotundă
şi o oală cu tocană. Oamenii, ca şi cei dinainte, erau
echipaţi cu aceleaşi linguri - dar aceştia erau bine
hrăniţi, râdeau şi vorbeau.
La început rabinul n-a priceput. “Este simplu, dar necesită
îndemânare,” a zis Domnul. “Vezi,
aceştia au înţeles că trebuie să se hrănească
unul pe altul.”
Semnele
timpurilor noastre
Când muntele Vezuviu a erupt în anul 79 d.H. a distrus
complet oraşele romane Pompei şi Herculane.
Erupţia a fost atât de neaşteptată
că locuitorii acestor oraşe au fost prinşi şi
omorâţi în timp ce-şi urmau rutina zilei: bărbaţi şi
femei au fost prinşi în piaţă, bogaţii, în băile
şi casele lor luxoase, sclavii, la locurile lor de muncă. Au murit
de la cenuşa vulcanică şi de la gazele toxice şi extrem
de ferbinţi. Chiar şi animalele de casă au murit tot atât de
fulgerător ca şi stăpânii lor. Nu ne este greu să ne
imaginăm ce zi teribilă, plină de panică şi de
groază, a fost.
Ceea ce e mai trist este faptul că aceşti
oameni nu ar fi trebuit să moară. Oamenii de ştiinţă
au confirmat ceea ce scriitorii antici au notat, că săptămâni
de huruituri şi cutremure au precedat explozia finală. Chiar
şi un fum gros, ameninţator a fost văzut clar ieşind din
munte înainte de erupţie. Ce bine ar fi fost dacă ei ar fi
ştiut să înţeleagă şi să răspundă la
semnele de alarmă date de muntele Vezuviu.
Se aud “huruituri” similare şi în lumea de azi:
războaie, cutremure, inundaţii, existenţa armelor de
distrugere în masă, dezastre economice, dezmembrarea familiei şi
decăderea morală. În timp ce
aceste semne nu sunt ceva cu totul nou, aparţinând doar lumii moderne
(sau post moderne), ele ne atrag atenţia la ziua Judecăţii ce
va să vină pe neaşteptate (Matei 24). Dar noi nu trebuie
să fim prinşi nepregătiţi, precum locuitorii
oraşelor romane. Dumnezeu ne avertizează şi în acelaşi
timp oferă scăpare celor ce ascultă şi înţeleg
aceste “huruituri” ale vremurilor noastre.
Teognost, scriitor filocalic (în Despre
făptuire... Folocalia, IV), ne îndeamnă :
Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip
ascuns înlăuntrul inimii tale, ca o siguranţă
neîndoielnică , ca să nu
afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată . Şi atunci ai
luat-o, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri ş i
conştiinţa înţepându-te pentru supărări şi când
primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea
înfricoşată de care fug cei mulţi.
DATINI
St. Dimitrie Romaian
Orthodox Church
P.O Box 146
Monroe, CT 06468
|